încotro te îndrepţi?
mi-am întrebat umbra neistovită
nu vezi ca eu încă tremur aici
cu noaptea de gât?
ea mergea înainte, drept înainte
în timp ce eu mă clătinam pe drumuri întortocheate
dar haide odată, mi-a spus!
şi atunci am văzut că de atâta clătinare şi rană
devenisem umbra umbrei mele
iar ea, neînsângerată,
mă împingea spre lumină
nu privi în ochiul rechinului când înoti în marea de suflete
s-ar putea să crezi că râde când el înnebunit este de sângele tău
fiindcă, vezi tu, nu poţi trece printre suflete
fără să te răneşti
cu ochii spre cer, nu spre adâncuri
lasă-ţi duioşia purtată spre ţărmuri
de unde marea se vede mare
şi cerul, cu toate ale sale, cer
acolo desenează cât vrei în nisip,
şi râzi ca de-un joc când valul ia ce-i al lui
când se va umple cerul de ţipete înfometate
şi apele se intunecă, lasă valul iaraşi să treacă,
să treacă… să treacă…
iar în fiecare noapte să-ţi pleci fruntea peste liniştea gândului
că întotdeauna poţi să te intorci la izvoare
*
unde te duci tu,
unde te duci ?
mă întrebau un şir lung de năluci
(dar cine sunt străinii aceştia, mamă,
ce vor?)
acolo e numai tăcere, spuneau,
şi tăcerea e moarte
(ce vor străinii aceştia, mamă?
tu vezi-ţi de drum mai departe)
a murit, au strigat atunci
au făcut focuri mari
au mâncat
au băut
au dansat
treceam cu zvonuri pe urme, ca prin somn printr-un fel de pustie
ei imi scriau numele în catastifele morţilor
dar aveam deja iarbă sub tălpi
şi iarba şoptea: este vie…
*
îmi pare rău, oameni buni
că de atâta organizare se sufocă păsările,
speranţa respiră cu economie
iar paşii răsună, doi câte doi, solitari
îmi pare rău şi de mine
că am ochiul acesta care nu doarme când dorm,
ochiul acesta care îmi creşte direct în inimă
şi rămâne absolut nemilos la rugăciunea demonului
împletită cu nebunie şi plâns
îmi pare rău că ochiul acesta mereu treaz e uneori sabie
împarte lumea în două, vreau sau nu vreau
şi taie fara mila în mine
ba nu, îmi pare bine!
*
am cercetat zăpada pe care o numiseşi iubire
dar dacă iubire era
de ce îmi îngheţaseră tălpile?
nu aşa trebuie să fie, mi-am spus
şi-am plecat din ninsori
am pus între mine şi anotimpul acela liniştea
când privesc înapoi, mă întreb:
urmele acelea chiar sunt ale mele?
*
îmbrăcasem haine de gală
treceam prin faţa maeştrilor de ceremoni
cineva adulmeca urmele
în dimineaţa următoare umblam pâş-pâş
cineva îmi asculta respiraţia
îmi pipăia umbra
m-a întrebat: cine esti?
dar tu de ce ai urechile atât de ciulite?
şi a fost o vreme de foame, de pândă
toate obositoare şi inutile
iar adevărul dincolo de toate acestea
aşa că mi-am lăsat amintire ţinuta de gală
pe coluarele unui hotel de lux
cineva îmi îmbracă hainele
cineva îmi probează pantofii
*
între moarte şi viaţa
am ales să mint pentru viaţă
pot fi condamnată
pentru port ilegal de
tandreţe?
*
Mi-e bine, mama… Uite, dimineaţa acesta e chiar liniştită. Cea de ieri era lipsită de semne de avertizare deşi ştiam câte ceva despre una sau alta: spre exemplu, ştiam că se poate muri din dragoste dar totul era ca teoria devorată în mare viteză înaintea unui examen cel puţin enervant. Dar acum nu mă mai sperie testele deşi mai închid ochii şi strâng tare din dinţi când bandajez suflete…
A fost o ploaie de foc, a trecut. Zorii sunt cuminţi, atât de cuminţi încât nu aud gălăgia colorată a păsărilor.
Mă auzi, mamă? E o dimineaţă altfel.
Desigur, spune ea zâmbind, mătură cenuşa păsării şi o aruncă în lume.
*
cine este cel care trece, priveşte şi tace?
cine este cel uimit de rostul biciului şi al oglinzilor
puse în ochi de saltimbancii momentului?
de ce tăcerea lui vuieşte
până acopera tot spectacolul?
ne-am dat de multe ori peste cap
am râs şi am plâns
ne-a privit şi-a plecat
cine este cel care ne-a judecat?
acum e totul între voi, a spus
şi noi am făcut viţelul de aur…
