versuri

(preluate de pe internet)

În viaţă să te fereşti de patru gafe :

1. Să nu te plângi că nu mai eşti tânăr.

2. Să nu dai sfaturi nimănui.

3. Să nu invoci mereu experienţa ta.

4. Să nu povesteşti de o sută de ori acelaşi lucru.

Îmi dau seama cât de ridicol e să-ţi iei aere de pedagog acolo unde nimeni n-are nevoie de lecţii.

În noi avem şi vicii şi iubire. Supremul viciu este să fii superficial. Iubirea este un miracol, dar miracolele nu se produc în fiecare zi.

Între cărţi avem sentimentul că suntem mai importanţi, lumea ni se pare mai bună.

Dorim să fim norocoşi şi de aceea, în casă păstrăm, deseori, o ramură de vâsc. De ce oare tocmai o plantă parazită este socotită simbolul norocului? Oare şi norocul este parazitar?

Doreşte mult, speră puţin, nu cere nimic. (???)

Sunt momente când încheiem o etapă din viaţă şi începe o nouă etapă din viaţa ta. Exista o vinovăţie care-ţi dă puterea să mergi mai departe, să distingi între bine şi rău, între drept şi nedrept.

Printre bolile contagioase ar trebui trecută şi acea singurătate rea, urâtă, bazată pe degradarea relaţiilor umane, când nu te mai interesează cel de lângă tine, te irită şi eşti gata să te cerţi cu el din nimic fiindcă şi altul, ceva mai devreme, s-a comportat cu tine la fel.

Pentru mulţi trecutul e mai lung decât viitorul. În schimb mă pot baza pe privilegiul de a o lua mereu de la capăt în ceea ce fac.

Viaţa e rotundă, s-ar zice. Ca şi pământul. Mergi, mergi şi te trezeşti în acelaşi punct uneori. Doar că ai riduri şi amintiri.

În viaţă omul are îndoieli şi certitudini. Atunci când îndoielile sunt mai multe decât certitudinile, trebuie să te analizezi şi să iei o decizie. Un “om cu certitudini” este superior unui “om cu indoieli”.

În general, ceea ce trebuie să părăseşti devine mai frumos. Am ieşit, cu timpul, din carantina sufletească iniţială şi n-am devenit un dezrădăcinat, deşi îndeplineam caracteristicile candidatului la dezrădăcinare.

Să nu ne mai temem de cei care ne-au lovit sau ne-au luat peste picior. Cu răutatea acestora ne-am învăţat. Pe ei îi putem ocoli şi aceasta ne mulţumeşte. Şi să nu ne pierdem speranţa. Şi nici sănătatea. Boala se simte. Sănătatea nu.

Infernurile devin perfecte abia prin pierderea oricărei speranţe.

Durerea te învaţă să suferi şi pentru altul, sau, măcar, să nu-l dispreţuieşti că suferă.

Romulus Modoran

ce-aş putea să le spun celor ce m-au iubit,
celor care mi-au desenat în mintea lor contur de stăpână a seninului ?
o, ştiu prea bine, surâs blând-amar,
cât de fragilă stăpână a liniştii şi furtunii…
ce să le spun? mi-au împletit
cu flori nemaivăzute șuvițele, au strâns mii de stele în palme
mi le-au risipit pe umeri , pe trup
când eu mă ghemuiam în sfioşenie
ca pruncul în mamă

iar acum, după ce s-au îngălbenit de tăcerea mea
când şi eu am pălit de tristeţea tristeţilor lor
iată-mă nemişcată încă pe ţărmul acelor întâmplări, ca o amforă
mult prea grea de lumină

Vezi, toamna… iarăşi toamna în haina -i de fugară…
Am mâinile-ngheţate… Nici nu mai ştiu de vară…
Se face frig în lume şi tremur şi mi-e milă
de frunzele căzute ca filă după filă
din cartea care-odată, pe cât mi-aduc aminte,
avea atâta verde-n cuvântu-i înainte.
Ce vrea tristețea asta? Cu bălţile mă-nvaţă,
cu ploile, cu umbra străinilor prin ceaţă?
Spune-mi că vin iar zile la fel ca noi, senine.
Spune-mi că mâine altfel… că este cald la tine…

Audio , aici

Sus, la schit, unde se scurge timpu-n haină azurie,
sub un cer pictat cu stele ce se sting… şi iar învie,
cuvioşii stau la slujbă: unul doarme… altul cască…
Stareţul aruncă-o geană: n-are ce să spovedească!
Nu-s păcate literare, nici atacuri la clondire.
Fraţii, după moda eco, au parfum… de mânăstire.

În sfârşit, fără ispite! Hergheliile-s în frâie!
Iarba creşte… Creşte? Creşte… afumată de tămâie
fiindcă unu,-n penitenţă, să alunge o fantasmă
şi visând un loc în Eden, o botează cu agheasmă.
Corul… nu ştim câte glasuri dar… ecou de 99!
Unii tac, smeriţi, cu ochii îndreptaţi spre cer: “Iar plouă?”
Yes! Şi tună..! că se plânge o măicuţă : – Hei, ce predici
tot cadelnitezi în juru-mi, frate, ce ai de-mi pui piedici ?
– Ia mai taci şi ţine posturi, păcătoaso ! Ţi se cere
mai mult duh şi-o înclinare spre extaz, cu precădere
când trec eu, că n-ai ureche muzicală şi nici glas;
Nu îţi tremură “afectul” când vorbeşti française pe nas.
Dracii tăi nu au glagoare ca ai mei. Mă scoţi din cisme!
Îţi dau rime, sinonime şi, capac, neologisme!
Voi ce râdeţi ? Vă daţi coate, sfinţişori de grupă mică!
Tu fă-ţi temele, peltico ! – Rău… răţuşcă.. rămurică,
reverie, roze, rodii … rai! -Stop ! Radiaţii!
Mai, feriţi-vă de asta c-o să faceţi insolaţii!

Scupa-n sân făcându-şi cruce o mireană. Cad mătănii
şi-n curând se umple curtea: mine şi-alte bâzdâgănii.
Sar cocoşii ! Unul pişcă ! Ea, (cu foc) :- Eşti rău, năpastă,
că la randevu, grăbită, nu te-am mângâiat pe crestă
dar păzea! de-mi pici în mână inc-o dat’, o să te scutur
de-o să umbli-o săptămână stânga-dreapta, ca un flutur.

Demonstraţii suficiente! Pasiuni mistuitoare
colorate ca idila dintr-un fluture şi-o floare.
Mai incol’, o cuvioasa, foarte sobră, fără glumă
le da sfinţilor o veste: cum că gloria-i postumă!
Învârtindu-se prin preajmă-i, cu privirea s-o cuprindă,
tandru susură-un călugăr :-Nu-ţi vorbesc, că porţi oglindă!

Însă de priveşti mai bine prin diverse buzunare,
la înalta mânăstire au aproape fiecare,
unii aşa, mai cu fereală… Alţii spun că n-au păcate,
reflectând la cele sfinte fără chipuri reflectate!
Dar cum legea astfel spune : “Vrem credinţa să nu sece!”
poţi să cânţi de unul singur pe o voce… sau pe zece !

Parcă auzeam albastrul desfăcându-se-n nuanţe:
sepia, sfecliu, sistolic, sibilinice speranţe,
sinergie, surfing, stele, supershow, sughiţuri, sagă-a
sudului sincretic scris sublim sau scris cu bragă!

Lălăi şi eu, desigur, îndoind genunchii-n rouă…
(Rece, brrrr!) Să-mi termin slujba am cântat pe opt sau nouă
voci, desigur, cuvioase. Sunt pe-aici, mai sunt şi-acolo…
Cică-n munţi, de-un timp încoace e un sfânt. Şi cântă* solo!

*A se cânta- a plânge (regionalism, zona Bistrița-Năsăud)

dacă pleci de aici, pleacă de tot,
reîntoarcerea ar fi ca o sinucidere
asta spune Gela, în timp ce tălpile ei tresar, recunoscând
crăpăturile trotuarelor pe care mergeam noi la şcoală
da, Gela, acestea s-au adâncit
aşa cum ridurile pe faţa iubită a Patriei
Patria asta care nu ştie să ţipe, să plângă, doar să îndure,
scufundându-se, obosită, într-un somn tomnatic de pădure plină de putreziciuni

ai adus-o pe Ioana, să vadă, să înţeleagă
de ce porţi în suflet o sabie care te împarte în două
şi iată ochii ei lărgindu-se cu spaimă
sufletul ei trăgându-se ca un melc în cochilie
fiica ta priveşte dar spre tine nu, acum nu
străină de rădăcinile pe care le cauţi cu căldură şi le găseşti îngheţate

jumătate din tine este o fiinţă luxuriantă, într-un decor în care totul e în echilibru
cealaltă este încă aici şi se clătină
ca toate cele de aici, care se clatină şi se prăbuşesc

nu ştiu dacă voi pleca şi eu vreodată
am învăţat să sar peste falii tot mai mari, mai adânci din drumurile mele zilnice
e de râs, un râs până la lacrimi
să vezi cum jucăm toţi şotron, ca în copilărie
cum facem acrobaţii pe sfoara subţire a zilelor
cum respirăm cu fereală, să nu ne înăbuşe molozul şi praful
în timp ce privim joaca de-a hoţii şi vardiștii
şi în rugile nostre murmurăm ţară, ţară, vrem ostaşi
deşi nu ştiu, pot armele să sprijine acoperişul acesta permeabil la ploaie şi vânt?
pot armele să are, să semene, să clădească?

ne-am răsucit spre sânga, spre dreapta, orbeşte ne-am răsucit
ca un titirez în jurul unei axe închipuite
dar centrul îşi pierduse coloana spre infinit
şi oricâte revolte lovesc termopanele
tot la masă tăcerii-am rămas

cad zidurile, Gela, cad, vezi şi tu
mi-ai spus, cei de acolo nu înţeleg de ce ne-am dărâmat noi casa
de ce am închis gurile pământului care ne dădeau tărie
şi o smulgem acum din fundaţii

cad zidurile, chiar şi podul de piatră s-a dărâmat
a venit apa şi l-a luat
cuiva îi place mult pământul acesta, cred
şi îl vrea curat, foarte ecologic
cu iarbă alergică la tălpile noastre
aşa că acum mergem aproape desculţi şi respirăm cu mare economie

vii tu din când în când, vin fraţii
ne dau câte o gură de aer
ca unui accidentat căruia trebuie să-i faci respiraţie artificială

ce să-ţi spun, Gela?
zi de zi mâinile noastre stau tot mai departe de trup
până când nu se vor mai mişca, la orizontală
pe-o invizibilă cruce

Ioana învaţă un cântec nou pentru tine
nou pentru Patria noastră
cu-o ţară în care ‘nalți arţari
şi cât arțarii ‘nalți îi cresc
vlăstarii, departe de casă

iată sângele nostru, lunecând din rană
în mii de şuviţe subţiri, tot mai departe
tot mai străin
până când nu ne va mai cunoaşte

Tu  spui că ziua-i noapte şi ochii ţi-s cuminţi,
că ploaia-i o părere iar bălţile, iluzii;
că înfloresc salcâmii şi-n plină iarnă, duzii
foşnesc ţesând mătase mireselor. Cât minţi !

Te-nchizi în negre turnuri. Când nu te-ascult, sfidezi:
tăiş îţi e privirea! În dreapta ta e Kali!
pe unde-ţi trece umbra parcă-au trecut vandalii…
Şi iarba se ascunde, tăcută, sub zăpezi!

Chiar vrei să înflorescă grădinile, râzând
cu gâze, flori şi raze , ca-n primăvara-aceea
când plimbăreţi prin eden eram, nebuni, şi când
nu-l acuzai pe şarpe, nici nu vânai femeia?

E-atât de frig şi tutuşi ies ghiocei nătângi
şoptind că îţi muşti gura să nu chemi, să nu plângi…

În lumea mea nu-i plânset, nici suspin
Sunt veghetoarea albului de crin .

Poți să te plimbi oricât cu paşi desculţi
ca râsetul din iarbă să-l asculți.

Să uiţi de vina omului dintâi!
N-o să te muşte-un şarpe de călcâi

dar să nu rupi fragilele minuni
că se trezesc din somn sălbăticiuni

şi-ţi vor ascunde drumul, să nu-l ştii
chiar dacă-n noapte-un crin va pâlpâi…

Cât de frig mi-e lânga ea! Mi-e milă dar ştiu, ceea ce face este manipulare emoţională. Trebuie să mă detaşez… Trebuie să……….
………………………..

Când voi întâlni surorile, cum să le spun că…?
……………………
…Câta lehamite, să ştii cum va fi totul, dinainte. Prevăzusem deja că el, alesul ei, va fi acolo, în preajmă, nu ştiu dacă intrigat de apariţia unei călătoare sau se bucure de spectacolul celei căzute. Poate din ambele motive. Ce straniu acest amestec de tandreţe şi sălbăticie! Observ, uimită, că ei trăiesc simultan iubirea şi ura. Şi e ceva atât de tragic în felul în care râde ea în noroiul acela amestecat cu noroiul ironiei lui! Văd două fiinţe cu instincte de animal de pradă, cu pulsul accelerat de anticiparea atacului. Trebuie să fie o luptă? De ce era nevoie de asta? Dar lupta avusese loc, ghiceam asta din supuşenia ei. Ea căzuse, el zâmbea. L-am privit în ochii.
„Hai, vânătorule, ai folosit-o, măcar întinde-i mana şi ridic-o!”
E surprins când i se vorbeşte pe acest ton. Femeile umbrine sunt educate de mii de ani să fie caline, de o languroasă feminitate. Bănuiesc însă, dincolo de privirile inocente, un joc mental foarte departe de orice idee de inocenţă. Normal că el nu mă inţelege. Mă aplec spre ea, însă ea mă împinge. Nu, nici eu nu îi înţeleg. Privesc stelele. E acolo surâsul ştiut, asta mă linişteşte.
„Aminteşte-ţi, îmi spun în gând, eşti o Călătoare născută sub arcadele de inoxolin ale Breusei. Jocul nu te atinge…”
………………………..

……………sclipirea hangiabului impresioneza de obicei. Ei nu trebuie să afle că este doar o armă de apărare, al cărui efect este imobilizarea potenţialului inamic…
………………………………………………………………

-Asta e tot, spuse Operatorul de serviciu.
-Puţin, foarte puţin. Ai încercat stimuli combinaţi, sunet şi imagine?
-Nu am imagini clare; mult fum, praf, beznă.
-Folosim ceea ce avem.
-Domnule, subiectul prezinta traumatisme la nivelul ţesuturilor; iar psihic, revolta poate explica… În acest moment aş recomanda, în vederea recuperării…
-Are date despre umbrini. Sunt foarte interesat de aceste informaţii acum!
Operatorul privi chipul imobil al celei intinse pe postamentul de alături, apoi apăsa pe taste.
-Avem reacţie, spuse, când buzele palide se crispară iar mâinile se strânseră în pumn. Vocea se auzi din nou.

Am ajuns la Complex aproape în zori. Câteva zile în şir am dormit, am studiat, am dormit. Nu au nevoie de mine în oraş. S-au învăţat să-şi rezolve conflictele, nu acceptă ajutor din afară. Mamele şi surorile ar rămâne uimite să afle că sunt atât de reticenţi. Iar ei spun că Breusa e stranie!
……………………………..
M-a trezit glasul umbrinului care asigura paza zonei rezervată vizitatorilor.
- E jos…
-Cine e jos, Hinio?
Băştinaşul, un specimen înalt, peste media rasei lui, acum îmi părea mic şi temător.
- El… Vine de câteva ori pe zi de când eşti aici.
Am privit prin sideritul transparent al hubloului şi l-am văzut. Mă întrebam cum de e singur. Unde era ea de data aceasta?
-Stai liniştit, Hinio.
Doream o baie lungă, o cină cu fructe, conectare la reteaua de informaţii intergalactică.
-Nu înţelegi! El vânează iar. Nu înţelegi… nu eşti de aici…
-Îl cunoşti, Hinio?
-Nu. Dar ştiu când sub o extensie se ascunde un vânător.
Ridic din umeri.
-Este un aventurier pentru care străinele sunt un stimulent exotic. Lângă el este, ca de obicei, ea, perechea lui posesivă.
-Nu înţelegi, nu este perechea lui! Nu o simţi cum moare? Priveşte-i tâmplele, sunt azurii! Albăstrirea tegumentelor este semn am suferinţei, aici. E ultima lui victimă. Fugi, dacă mai poţi!
Hinio e localnic, deci, dupa logica mea breusană, un individ în care nu pot să am încredere. Nu mă alarmez, singurul lucru care mă interesează cu adevărat e războiul lor straniu, în care nu vezi beligeranţii. În schimb noaptea, când atmosfera se răceşte până la îngheţ, localnicii scot din casă morţii direct în stradă pentru conservare. Corpurile aşezate în poziţii simbolice se transforma în siderite alburii, aşezate în zori pe socluri în acea parte a oraşului unde, din motive pe care pot să le înţeleg, nu au loc confruntări.

-Excelent. Măreşte încă puţin fluxul de imagini.
-Vă informez că sunt obligat ca, în momentul în care simt ca analiza dăunează subiectului, să opresc orice contact care îl suprasolicitează. Nu vreau să consideraţi asta insubordonare.
- Nu va fi cazul, operator, ştiu mai bine decât tine cât poate să suporte o Călătoare. De aceea sunt aici. Măreste fluxul de imagini.
Mainile operatorului reincepura sa alerge pe tastatura consolei, în timp ce îţi amintea că auzise, încă de câţiva ani, că Şeful era decendent al unei breusane. Pe atunci nu crezuse. Acum nu se întreba dacă este adevărat, ci dacă nu cumva le urăşte. Oricum, era hotărât să pună în aplicare ceea ce spusese: ar fi fost păcat să nu audă vocea acelei femei, redată acum de aparate, ieşind de pe buzele ei. De data aceasta abia murmura îngandurată, plină de regrete.

Când o să mă scurg în ţărână, când esenţa fiinţei mele se va alătura celorlalte călătoare din stirpea neamului meu va trebui să-mi impun singură spiritului eoni de îngheţ pedepsitor şi abia apoi să cad la picioarele mamelor, cerând iertare. Ele, înţeleptele, vor înţelege: nimic din ceea ce am făcut nu a fost nemotivat! Dar eu? Voi putea să-mi iert rătăcirea, faptul că în marea mea nebunie am crezut că îmi conduc singură paşii, fără să văd că drumurile se prăbuşeau ca să nu mai înaintez, să îl aleg pe cel care îmi părea sigur? Fiindcă în goana mea nebună, alergând departe de ploaia de bombe sau năvălind în primul adăpost subteran, făceam exact ceea ce ei, cei care regizaseră Jocul, se aşteptau să fac! Oarbă, oarbă, până când am înţeles rolul extensiilor umbrine… şi l-am învăţat atât de bine încât am devenit aproape la fel de bună precum marii lor maeştri. Dar e împotriva oricăror percepte ale fiinţei mele! Împotriva oricăror…………

-Mă văd nevoit să întrerup conexiunile, Domnule, tensiunea a crescut până la un nivel periculos. -Încă nu, operator: Călătoarele pot suporta tensiuni care te-ar uimi. -Domnule, de aici încolo îmi asum dreptul de a înregistra nu doar exeperimentul, ci şi comenzile exterioare.

 - Porneşte supravegherea automata şi continuă!

În timp ce extensiile mele caută actorii principali ai scenariului care zguduie zilnic oraşul, aleg să rătăcesc departe de toate acestea. Mă plimb, aşa cum îmi propusesem când am văzut pliantele cu minunatele păduri ale planetei. E adevărat, acum am nevoie de relaxare din alte motive. Vreau să uit confruntările, să uit cât de mult pot ei răni. Sunt uimitori. Se lovesc, apoi se îmbrăţişează. Se iubesc. Cu cât iubesc mai mult, cu atât mai multe extensii vor spiona paşii celui adorat. Iar extensiile suferă, suferă atât de nebunesc încât uneori se sinucid iar umbrinul se poate trezi într-o dimineaţă singur, gol de vise, privind pereţii albi pe care odată au fost oglinzile generatoare de alter-egouri, sparte de însăşi ceea ce a tâşnit din ele. Poate că în acest gest disperat ele îşi imaginează că vor rămâne pentru totdeauna în spaţiul în care se plimbă temporar, controlate de un stăpan mult mai labil, mai lipsit de echilibru decât ele, fiindcă dacă o extensie joacă un rol pe care îl trăieşte cu pasiune, stăpânul ţine în el toate dramele. E o nebunie! Pol are dreptate: Noul Oraş, în care crearea de extensii este interzisă prin lege, va fi mai puţin frumos dar mai sănătos iar locuitorii lui mai fericiţi.
Gândesc toate acestea în timp ce hoinăresc la marginea pădurii. Câţiva copaci au înflorit timpuriu, sfidând frigul nopţilor. Înaintez până ajung lângă ei şi văd, destul de aproape de jivinele despre care îmi vorbise Hinio, un grup umbrin privindu-le de la distanţă. “Vânătoarea regală”, spusese el. Mă lipesc de copaci, folosesc tehnicile de detaşare, aştept. Grupul se poartă firesc, ca niste umani obişnuiţi. Este prima oară când îi văd fără jocul extensiilor. Număr şase umbrio din casta conducătorilor, plus câţiva novici. Aerul vălureşte, semn al schimbărilor de temperatură produse în mediu de corpurile lor; un fenomen straniu, sfidând orice lege a fizicii. Trei umbrine, din care doua de castă, păşesc înaintea grupului. După câţiva paşi, timp în care pur şi simplu adulmeca aerul, una dintre ele se întoarce.
-Nimic deosebit azi. Ne jucam între noi?
Celelalte două tresar, dar privirea ei tăioasă le impune muţenie. Cunosc glasul, chipul dar aerul ei de acum contrastează puternic cu sălbaticia pe care i-o ştiam.
Îmi încord privirile, încercând să trec de ceaţa lăptoasă formată în urma fluctuaţiilor de temperatură; îi pipai mental trăsăturile. Este Ahaia, o Ahaia surâzătoare de data aceasta, cu chef de joacă.
-Ori ţi-ai pierdut simţurile, ori minţi. Îţi place să te hăituim, nu-i aşa?
Vocea calmă şi ironică este a un umbrio lipsit de orice semn dinstinct al castei, dar cu mişcări sigure de stăpân. Logica îmi spune că Ahaia este acolo unde este şi Und. Nu îl văd, însă. Sunt în continuare foarte atentă la felul în care ei schimbă atmosfera. Acum în jurul Ahaiei se ţese o ceaţă cu sclipiri argintii, care dau o lumină imaterială ţesăturii care o îmbracă. Probabil, ştiindu-i efectul, crează des ceaţă. În apropierea mea, indusă de un umbrio pe care nu-l văd, o atmosferă călduţă, în care plutesc efluvii florale, un fel de primăvară care mă face să zâmbesc amar: dincolo de liziera pădurii primăvara nu mai vine de zece ani, spun umbrinii de rând.
Mă concentrez să-i detectez pe ceilalţi umbrio. Nu departe de copacul care mă ascunde se opreşte Pol, conducătorul umbrin. Lângă el, calm, detaşat, Und. Oare numele de “Vânătoare regală” vine de la faptul că elita Umbriniei, inclusiv Presidentul, sunt împătimiţii acestui sport?
Unul lângă altul, Und si Pol fac un tablou care mă intriga: Und este nepăsator, aproape absent, în timp ce Pol stă alături cu deferenţă, parcă respectându-i meditaţia. Nepotrivit rolul pentru Pol, gândesc în timp ce pe buzele lui Und se desenează un zâmbet aproape nevăzut. Probabil atmosfera primăvăratică este creaţia lui. O clipă mă întreb dacă nu ar trebui să îi salut şi să plec mai departe. Nu uit însă că au trimis pe urmele mele extensiile umbrio peste tot pe unde am umblat: în oraş, pe malul mării. Dincolo de asta, vreau să-i înţeleg pe umbrini, să-i văd cum sunt ei cu adevărat, aşa că nu îmi semnalez prezenţa fără să îmi fac probleme de constiinţă.
Între timp toate femeile se aduna în centrul luminişului. Ceaţa din jurul Ahaiei le încercuieşte, devine un inel care se roteşte în jurul lor repede, tot mai repede.
- Io-Anta, pentru tine sângele şi sudoarea,
sarea şi mierea,
flacăra, flacără îmbrăţişând
până la explozia născătoare de viaţă
Io-Anta, zeiţă neînduratoare…
O incantaţie banală, constat în timp ce ele se îndepărtează de parcă ar avea nevoie de şi mai mult spaţiu. Privesc dansul ritualic amintindu-mi că, după spusele lui Hinio, precede fiecare vânătoare regală.
Aceasta pare să se deosebească mult de vânătorile organizate pe XU_6 sau în marele parc arhaic mutat de pe Xerduvis pe abia nou formata Vinusa. Umbrinii par lipsiţi de arme, aşa că mă întreb cum vor ataca turma de oliconşi.
Ritualul umbrin îmi pare atat de desuet, încât mă simt ca o Wix-lana, smulsă unei hiperscene 5hi, aruncată la marginea unui sat medieval terian.
Acum peste dansul femeilor, prinse într-o horă legănătoare, picură din norişorii rozalii petale delicat colorate.
Interesant, îmi spun, întrebându-mă dacă ar trebui să raportez şi asta mamelor. Probabil ar căsca, aşa cum îmi vine mie acum. Aerul este de-a dreptul moleşitor. Dar nu am voie să dorm: imi dau seama, brusc, că tocmai simt pe pielea mea efectul hipnotic al incantaţiei. Ele induc senzatia de siguranţă, reveria, stări care urmăresc, evident, încetinirea reflexelor… cui? Bărbaţilor umbrio, care privesc scena cu ironie? E ilogic; cea sedusă, slăbită ar trebui să fie prada. Dar oliconşii au dispărut! Singura fiinţă străină de grup sunt eu. Eu, pradă? Nu îmi place deloc idea, aşa că mă concentrez pentru o levitare fulger care să mă ducă departe de grupul amator de vânătoare. Înainte să-mi pun intenţia în practică, temperatura scade atât de mult, încât ceaţa se transformă în burniţă. Femeile ţipă.
-Und intra în joc! exclamă una dintre ele.
Ahaia are acum ochi languroşi, apoi întinde braţele. Nu pot să văd cât de încântat este el, nu mai este în raza privirii mele, însă după expresia feţei ei, se pare că nu.
Schimbarea de temperatură şi ultimele lor reacţii m-au impiedicat să mă concentrez. Fac un efort, mă ridic la câţiva centimentri de sol şi, studiind vegetaţia, calculez cea mai buna traiectorie pentru o levitaţie atât de rapidă, încât să fie invizibilă unei priviri umbrine.
Ploaia vine la fel de brusc ca şi frigul. Femeile ţipă, bărbaţii scot icnete de neplăcere.
-Und, deja este prea mult.
-Plecaţi, le spune calm. Tot nu pot să-l văd, însă ei dispar agili în adâncurile pădurii.
-Şi ce mai spui tu, Io-anta? aud foarte aproape, în timp ce simt plasa umbria înconjurându-mi picioarele, urcând până la talie. Înţeleg că a fost mai tot timpul aproape, calculându-mi mişcările, schimbându-şi poziţia în aşa fel încât să nu îl detectez. Îl privesc. Privesc plasa.
-De ce faci asta?
-Sunt un vânător. Îmi ceri să lămuresc lucruri care nu au nevoie de explicaţii.
Chipul lui e foarte aproape de al meu, astfel încât pot să observ amestecul de virilitate, cruzime şi tandreţe care a învins-o pe Ahaia. Acum, în plus pare îmblanzit de o lumina care îmi aminteşte iar atmosfera primăvăratică de dinainte.
-Totuşi, cred ca am nevoie de ele.
-Explicaţii, acum? Ar face rău…
-Retrage-ţi plasa, Und.
-La momentul potrivit, nu ţi-o fac cadou. Trebuie însă, înainte de asta, să fac un semn mic aici, la gleznă.
Ideea că un uman doreşte să mă însemneze precum pe timpuri sclavii mă face să tremur. Mă stăpânesc. Zâmbesc.
- Vrei să opreşti ploaia? Mi-e frig…
- Am să o încălzesc puţin. Nici o locuintă de lux de pe Breusa ta natala nu ţi-ar oferi un duş mai adevărat ca acesta.
Ploaia cade atât de grea încât îmi străbate pânza costumului, alunecând şerpuitoare pe piele. Din fericire, se încălzeşte suficient de mult încât să-mi alunge amorţeala din trup. Simt recunoştinţă… Aşa cum lunecă acum, creată de mintea lui, parcă i-ar fi o prelungire a degetelor. Gândesc asta şi el zâmbeşte parşiv. Ştiu că îmi simte gândurile.
“Eşti un bărbat deosebit, Und”, îmi spun privindu-l cum se apropie. Îi stă bine cu părul încâlcit de ploaie, cu luciul bine stăpânit al victoriei în ochi. Foarte vagul luciu al ironiei îi accentuează puterea. Aproape că o înţeleg pe Ahaia. O parte din extazul ei dureros pluteşte în ochii mei, în timp ce el continuă să mă analizeze. Se apropie, se apropie şi văd, reflectată în ochii lui, uimirea mea: “De ce aşa, Und?”, întreb şi-mi înfăşor fulgerător şuviţele ude în jurul gâtului lui, în timp ce, cu o singura lovitură de hangiab dezactivez plasa. Acum este sprijinit de copac, cu varful armei mele fixate în pieptul lui. Părul continuă să-i înfăşoare gâtul chiar dacă acum nu strâng. Îl eliberez fără grabă, suportăndu-I privirea stranie.
- Părul tau lung a ucis vreodată, călătoareo?
O stele! Cât de sălbatici sunt unii umani…
-O călătoare breusană nu ucide, răspund scurt.
Fac un pas înapoi precaută, urmărindu-i mişcările. Hinio mi-a spus că este unul dintre cei mai buni luptători de pe Umbria dar gesturile lui acum sunt lente, parcă îngreunate de slăbiciune.
Mă priveste ironic.
-Aş putea să te bat cu o mână, cealaltă mi-aş înfinge-o în părul tau.
-Poţi chiar să mă ucizi, însă nu să-mi însemnezi glezna.
-Nu ştii ce înseamnă Io-Anta, nu-i aşa? întreabă cu ochi întunecaţi.
Întradevar, nu ştiu multe despre ei. Pentru a le înţelege luptele continue le-am studiat istoria şi religia, însă în arhivele informaţionale acest ritual nu era menţionat.. Io-Anta, presupun, este victima glorificată, ridicată la rangul de zeiţă. Oare ei vânează oameni? Sunt asemeni dezgustătorilor Crusm care îşi decoreaza interioarele cu trofee umane? Sau ca super-umani din lumile Olim, care îşi folosesc fascinaţia pentru a mări numărul de sclavi adoratori? Se întâmplă, este adevărat că foarte rar, să uit de autocontrolul meu deusan. Trimit, mental, un psihojet care are tot atâta forţă ca izbirea efectiva a trupului bărbatului umbrin de un zid.
“Nu sunt prada ta”, transmit furioasă.
Mă îndepărtez ştiind că, epuizat psihic acum, nu va mai ataca. Seara în oras simt însă unduirile unui număr mult mai mare de extensii umbrine. În Joc însă doar cinci, poate şase umbrio curioşi, care stau acasă comod conectaţi şi primesc informaţii.
E ciudat, dar e prima seara în care nu se bat, doar sirenele continuă să se tânguie în ceaţa în care aud exclamaţii, şoapte contrariate. Le înregistrez ca pe un foşnet ascuns în miile de frunze ale aceluiaşi copac.

Iar zile de haituială. În colăţul fiecărei străzi, baricade pe care se agită semnele grupărilor adverse, incendiate de jeturile de plasmă ale armelor care tac doar noaptea. Noaptea aici, armistiţiu şi litanie, rugăciuni abia şoptite….
Noapte. Am înaintat obosită până am ajuns la gaura aceea de iad despre care crezusem că este adăpost, un bar subteran cu faună specifică, localnici amestecaţi cu străini, excursionişti de vacanţă şi, abia detectabili după aura mascată subtil de cagule, câţiva umbrini din casta superioară.
Muzica lor stranie, lentă se insinueaza în semiobscuritatea fulgerată din când în când de traiectoria mâinilor plimbând recipientele cu euforizante.
Găsesc o masă liberă într-un colţ, îmi dau jos mănuşile, îmi las capul în îndoitura cotului. Afară ploaia spală străzile întunecate. Plânsul ei estompeaza insuficient vuietul tânguitor al sirenelor. Sunt obosită, obosită…
Fără centura breusană par a fi o umbrină care speră să găsească aici, la oră târzie, uitarea. Mai am câteva zile de stat in Oraş, calculez. ”De am putea pleca şi noi de aici! O, de-am putea!”, vin fluxurile mentale ale celorlalţi vizitatori. Îi simt graţie sinuanelor distilate de reziduuri timp de sute de generaţii. Îmi activez blocajul mental, apoi privesc în jur. Regret imediat: iar el, iar ea! Acum Ahaia, clătinându-se la câtiva paşi în urma lui, râde.
Le întorc spatele: nu, nu mai vreau să-i vad dar el se apropie şi îl aud înfuriat.
-Tu de ce nu ? Te crezi altfel?

 

 

 

 

 

Ştiu că oraşul este periculos noaptea, însă deocamdată constat doar că este frig. Din fericire, ţesătura termoizolantă a costumului breusan rezistă la temperaturi mult mai scăzute decât cele ale nopţilor umbrine.
-Salut, surioară… aud o voce. O umbră îşi potriveşte paşii după ai mei. Zâmbesc, bănuind un zâmbet aproape identic desenându-se pe chipul ascuns de cagulă. E una dintre extensiile mele, un „frate”, Andru II. Primul vegetează neactiv într-o zonă a oraşului despre care nu mai cer informaţii. Spre deosebire de prima mea extensie, Andru II este mai sigur pe el, mai felin. Îmi studiază costumul şi cizmele.
- Incomod, şopteste. Aruncă mantaua, e prea grea şi acum s-ar putea să fie nevoie de agilitate.
Am încredere în extensiile mele, aşa că sugestia mă surprinde până în momentul în care frigul este înlocuit cu o temperatură comparabilă cu a unei seri călduţe de vară. Sunt impresionată.
-Poţi să faci asta?
-Toţi putem. Da, chiar şi noi, extensiile tale. Nu uita, suntem, într-un fel, umbrini.
Abia acum văd tenta uşoară de albastru a pielii.
-Marcat de evenimente, deci…
Mă conectez telepatic la informaţiiile culese de extensia mea. Văd lupte de stradă în care a încercat, fără succes, să nu se implice. A folosit de doua ori nangiabul. Câtive extensii umbrine au fost scoase din Joc.
- Jocul, fireşte, iar Jocul… murmură cu fantele ochilor îngustate.
- Vreau să ştiu ce însemnă Jocul.
- Nu, surioară, nu asta vrei să ştii. Deja bănuieşti că e vorba de patimă, putere, ambiţie şi nebunia pe care ei o numesc Vânătoare Regală. De fapt vrei să şti cine este în spatele lor. Nu te apropia de ei, fac jocul acesta de mult timp şi, crede-mă, sunt buni, spune apoi se răsuceşte brusc şi nangiabul fulgeră în noapte. Mă întorc, dar Andru este deja în faţa mea, primind jetul de energie al altei arme. E alb-luminiscent, înţeleg că este o armă reglată pentru imobilizare .
- Nu vor să te ucidă, doar să intri în Joc, să accepţi rolul care vei constata că ţi se potriveşte: vânător sau pradă.
- Asta ar însemna să folosesc plasa. Niciodată! E arma cea mai perfidă, cea mai josnică pe care am întâlnit-o vreodată.
Ridică din umeri.
- Bineînţeles că nici tu, nici noi, nu o folosim, surioară. Din pacate, avem deja pierderi.                                                                                                      

Primesc flashuri cu imaginea uneia dintre extensiile mele, strecurându-se spre adăpostul pentru vizitatorii străini, însoţită de altă umbră, un umbrin rănit pe care îl convinge să nu se abandoneze sideritului; alte două sunt inactive, imobilizate de plasele umbrine. Intuiesc unul sau doi atacatori .
- Greşit, surioară, sunt mai mulţi. Surioara III are informaţii despre şase umbrini: o femeie şi restul bărbaţi. Informaţiile vin din vestul oraşului, unde stăpâneste un grup performant de vânătoare. Însă în tot oraşul sunt cel puţin două duzini de vânători de ambele sexe. Caracteristică specială, sunt întotdeauna deosebit de cruzi cu prada de acelaşi sex.
O altă extensia ni se alătură. E o ea, care îmi seamană perfect.
„Asta însemnă, de fapt, stăngăcie în crearea de extensii, surioară…”, îmi transmite mental zâmbind, apoi ne cuprinde într-o privire vie pe amîndoi.
- Vă pot da informaţii despre cartierul select al oraşului. Una dintre „surioare” este acolo, conectată la fluxurile mentale ale câtorva membri din casta umbrină. Pot să vă spun sigur că reprezentantul Jocului în Zona de Vest este unul dintre Marii Areopagi.
Când aud numele, râd: Pol, însoţit de Brum, Nad-Ban, Nor Grib. Ce companie selectă, mamele vor fi încântate să afle că am cunoscut înalţi membri ai confederaţiei galactice.

…………..  

În fiecare seara, extensia e la locul ei: la marginea drumului, o umbră în umbră. Nu face nimic, doar priveşte. Din partea aceea aud sunete asemănătoare cu muzica fiinţelor mării. Îmi pare ciudat, aşa că schimb câteva cuvinte cu gardianul complexului.
-Hinio, cum poate să tacă şi, în acelaşi timp, să cânte?
- Auzi? Chiar auzi? De obicei, straini nu au organe de recepţie pentru acest tip de comunicare. De fapt nu comunică: moare.
- O extensie nu moare cu adevărat… fiindcă nu exista cu adevărat!
- Nu este extensie. E un vânător dar rolurile s-au inversat. Aşteaptă cuţitul. Priveşte-l, e azuriu, se transformă în siderit.
Ca întotdeauna când aud vorbindu-se despre sfârşit, Legea îmi fulgeră poruncitoare în sânge: viaţa trebuie aparată! Mă îndrept spre umbra de la marginea drumului.
-Bună, Und.
Vorbesc cu un corp acoperit de o pojghiţă fină, însă dură, pe care ştiu că ar putea să o topească, modificând temperatura. Nu îmi răspunde.
-Und, e frig ca naiba! Înlătură sideritul!
Are un aer atât de arogant, încât îmi vine să-i pocesc profilul cu reflexii sticloase.
-Hinio, mă ajuţi să-l transport.
-De ce? E soarta lui: va îngheţa demn, vom avea un falnic monument umbrin.
Cred ca privirea mea îl deconcentrează pe misticul portar.
- Hinio, ia-l în braţe de domnul statuie. Vreau să-i recoltez probe din epidermă, organele interne… Congresul de pe Breusa va fi entuziasmat de o conferinţă pe tema transformării umbrinilor în monumente şi floră.
Hinio îmi ascultă ordinul fără tragere de inimă, de-a dreptul oripilat de intenţiile mele.  Pe chipul lui Und nu văd nici o reacţie. Probabil este iîn starea de letargie care precede trasformarea. Ei bine, Und, e rândul tău să suporţi o ploaie, îmi spun, ignorând ochii îneguraţi ai lui Hinio, când îi cer să depună corpul înţepenit în baie, apoi să plece.
Dupa 10 minute de duş, sideritul începe să prindă culoare umană. Folosesc fără nici o remuşcare plasa de la centura lui Und. Ce ironie: un umbrin de înaltă castă, prizonier al propriei plase! În zori, când cei doi sori apar la orizont, o desfac. E liber să rămână sau sa plece, în timpul zilei nu va îngheţa. Cu gândul că poate va trebui să repet aceaşi figură în seara următoare, reuşesc să dorm, în sfârşit. 

…………..

 

Afara plouă demenţial. Păşesc prin bălţi cu indiferenţa cu care ieri treceam pe coluarele de marmură ale Centrului fără să bănuiesc că va veni ziua aceasta, când totul se va amesteca nefiresc: stilclă, oglinzi, dale sparte, socluri răsturnate şi statui în moloz. Tu ştiai, Mamă, mi-ai spus că o să doară. Dar nu şi că o să mă revolte atât!
Fac semn unui vehicol de transport şi urc.
-A fost un bombardament afurisit, spune bărbatul de la pupitru, ocolind atent mormanele care fumegă stins.
Nu răspund. Îi văd iar la marginea străzii, ea mult în spatele lui, palidă, cu umerii aplecaţi de deznădejde. El pare schimbat, aşa cum stă departe de ea, ignorand-o, în timp ce ochii lui privesc firnamentul de parcă de acolo ar trebui să primească un răspuns. În scurta clipă când trec prin dreptul lui, primesc flaşuri de durere, bisturie care ar sfâşia cerul indiferent. De reţinut pentru informarea Institutului:” este elementul biologic cu cel mai mare potenţial de distrugere. Am înţeles însă că tot el reface acesta lume ciclic, aţa precum şi ceilalţi Presidenţi dinaintea lui. “Din cenuşa, mai strălucitori ne vom înalţa!” Mă gândesc la Joc, la statuile de siderit interogând, cu veşnicia în ochi, stelele.
………….

Comandantul consiliului vinusan analiza ultimele informaţii aduse de consilierii personali. În jurul lui, la masa consiliului, toţi cei 16 membri ai consiliului planetar aşteptau. După un lung moment de îngândurare, comandantul îşi ridica privirea care trecu pe chipul fiecarui reprezentant al continentelor vinusane. Începu cu salutul protocolar, apoi glasul afabil îşi schimbă tonalitatea cu una mult mai sobră.
-Vom primi, în cursul acestei dimineţi, trimişii confederaţiei galactice. Printre ei, umbrinii care vor să le oferim libertatea de a se stabili pe Vinusa. Nu vom face greşeala de a ignora cererea fraţilor nostri: îi ştim de mult timp, am trăit împreună victorii sau înfrângeri, drumurile noastre sau intersectat de multe ori.
Mare parte dintre cei 16 dusera discret mîna la gură. Nu aflau nici o noutate.
Şeful consiliului continuă fără să ia în seamă semnele evidente ale plictiselii generale:
-În calitatea asumată de locuitori ai noului teritoriu umbrin, Rolinda, umbrinii şi-au impus să nu mai folosească extensiile. Mai mult de atât, sunt interzise prin lege. Aflăm însă că uneori, de dragul vremurilor bune, umjbrinii se reîntorc în oraşele vechi dar acestea au fost atât de afectate de lupte, încât sunt pe jumătate dărâmate.
Şi aici intervine motivaţia pentru care prietenii noştri vor să aibă acces nelimitat pe Vinusa: e o lume nouă pentru ei, care nu le impune restricţii şi, aşa cum ei ştiu deja, noua noastră terra formata are zone în care ceaţa, diversele fenomene legate de climă, sunt similare celor de pe planeta lor de origine. E un teren de vânătoare ideal.
Privirile până atunci plictisite ale membrilor consiliului devenira brusc atente: jocul cu extensiile, ambiţia, puterea pe care o confereau erau o parte din cauzele care generaseră conflicte pe Umbrinia. Numai un nebun şi-ar fi dorit o astfel de istorie pe propria planetă.
- In Rolinda, continuă comandantul, Legea e respectată. Cel puţin aşa pare… adăuga mai încet cu o vagă nuanţă de maliţie, nu suficient de încet însă ca să nu fie auzit. În schimb aici, spuse cu glas puternic, nu avem astfel de legi. Iată ce îi atrage! Să dăm înapoi nu este posibil: ar fi echivalent cu o limitare a libertăţilor, fapt care ar contrazice esenţa politicii noastre. Totuşi, v-aş ruga ca după festivitate să reveniti în sala consiliului pentru a decide ce măsuri vom lua… Nu vrem repetate aici tragediile umbrine.

Und îşi privi oglinda cu intensitate.
-Vei avea un rol mai important decât o să am eu vreodată, frate..
„Celălalt” îl privi zâmbind.
-Ar trebui să-ţi vezi de responsabilităţi. În schimb chiuleşti.
-Te înşeli, îţi las de îndeplinit o sarcină formală: vei asista la festivităţi, vei primi aplauze. Sarcina mea este cu mult mai dificilă.
-Ai putea să mi-o laşi mie iar tu să primeşti laurii…
-Ceea ce am de făcut nu aş lăsa niciodată pe seama altuia, răspunse Und, surâzând indescifrabil.
Extensia se desprinse de spaţiul unduitor al oglinzii, îşi îndreptă cu un gest scurt umerii şi înălţă capul. Avea de înfruntat privirile celor 100 de reprezentanţi al Confederaţiei Galactice. Simţea până în ultimul por responsabilitatea şi, în acelaşi timp, invidie ţinuta lejera, aproape felină a stăpânului.
Fără să privească înapoi, acesta străbătu coluarele, săli, iar coluare până ajunse în dreptul porţii cu luciu metalic pe care scria Breusa C 27. Zâmbi, amintindu-şi că nu cum mult timp în urmă Breusa îi părea o lume magică, pe care fi dorit s-o cunoască, lucru rămas vis datorită reticenţelor Mamelor faţă de orice vizitator al Confederaţiei. Între timp, interesul lui pentru Breusa scăzuse, estompat de cel nou pentru pasiunea dintotdeauana a strămăşilor săi direcţi: vânătoarea, minunata vânătoare regală…

 

 

- Ce ai de gând acum, fiica mea? Ultima ta misiune a fost o reuşită, vei primi onorurile şi recunoştinţa celorlalte surori. Doar o dată la câteva sute de ani reuşeşte o călătoare să găsescă un tată care să corespundă criteriilor noastre de selecţie. Breusa îşi va reînnoi codul genetic. Dincolo de onorurile specifice, ce altă răsplată ţi-ai dori?
Călătoarea îşi înclină uşor genunchii şi duse mâna la piept, schiţând reverenţa ceremonială a unei novice aflată în atenţia superioarei:
-Doamnă,  una dintre umbrele mele a descoperit o lume fascinantă. Pot spera să mi se prelungească acest voiaj?
- Ciudată cerere, mă aşteptam să ceri o lungă perioadă de odihnă. Şi cred că surorile ar fi dorit să afle câte ceva, neoficial, despre Umbrinia. Interesant acest obicei al lor de a-şi albăstrii tâmplele. Văd că l-ai adoptat… Bine, fiica mea, să fie precum doreşti.
Călătoarea se înclină din nou, cu sufletul strâns: era convinsă că în curând pe Breusa aveau să se albăstrească multe tâmple…

(Sfârşit)

 

nu te vad

dar te-aud

talpile-ti trec pe corzile taioase

dintre piscul visului de ieri

asa cum si eu

 

s-a soptit

ca nu mai exista plasa de siguranta

ca oamenii in costum de duminica

vand indulgente sobolanilor

ei macina punti

chiar crezi ca doar acum?

cultura de bacterii

geamul de sticla, manusile, masca protectoare= distanta

dar ai trecut coarda spre inima mea

si acum?

si nu stiu, zborul, caderea?

orice, langa tine,

orice

 

 

Nu-s piedici pentru sufletele-unite
cu-adevărat, iubirea nu-i iubire când
ispitei îi răspunde cu ispite,
trădării îi plăteşte tot trădând.
O, nu! Veghind mereu, iubirea far e
ce ia stihia-n piept, neclătinat;
e steaua călătorului pe mare,
comoara ce o tăinuie, bogat.
Ea nu-i circarul vremii, deşi guri
şi roşii-obraji pălesc când ceasul bate,
dar ceasuri, săptămâni nu-i sunt măsuri
şi nici sfârşitul veacurilor toate!

Iar de mă-nşel şi asta mi-se-arată
n-am scris nicicând, nici s-a iubit vreodată!

Sonnet CXVI- William Shakespeare

"Let me not to the marriage of true minds
Admit impediments. Love is not love
Which alters when it alteration finds,
Or bends with the remover to remove:
O no! it is an ever-fixed mark
That looks on tempests and is never shaken;
It is the star to every wandering bark,
Whose worth’s unknown, although his height be taken.
Love’s not Time’s fool, though rosy lips and cheeks
Within his bending sickle’s compass come:
Love alters not with his brief hours and weeks,
But bears it out even to the edge of doom .
If this be error and upon me proved,
I never writ, nor no man ever loved."

Traducere Neculai Chirică:

"Unirea sufletelor mari nu are
Hotar, iubirea nu-i iubire dacă
Se schimbă cînd întâmpină schimbare
Sau când se pleacă celui care pleacă.

O, nu ! Iubirea-i far aprins oricând,
Furtunile şi bezna să le-nfrunte ;
Stea navelor ce rătăcesc, purtând
Comori ce nu se ştiu sub-nalta punte.

Ea nu-i nebunul timpului, chiar dacă
Obraji şi buze roşii-i cad sub coasă.
Prin vreme trece fără ca să treacă,
Oricât i-ar fi ursita de tăioasă.

De nu-i aşa şi totu-i născocire,
Nicicând n-am scris, nicicând n-a fost iubire!"

Traducere Gheorghe Tomozei:

"Nu cred în piedici puse de noroc
Unirii sufletelor mari. Iubirea
Iubire nu-i când face silei loc,
Trădării răspunzând cu părăsirea.

Nu, ea e veşnic semn şi far străjer
Ce-ntâmpină furtuna si nu cade.
E steaua fiecărui corăbier,
Al cărei preţ nu-i măsurat în grade.

Iubirea nu-i paiaţa vremii, chiar
De intră sub compasul coasei sale.
N-o schimbă ani, şi n-o clintesc măcar
Tăişurile clipelor fatale.

De spun minciuni, şi pot fi dovedit.
N-am scris nimic, şi nimeni n-a iubit!"