Pe cai
Ploia care a venit, ultima, a fost cea care m-a trezit. Lovea cu forţa picăturilor chinezeşti, mici şi dese, direct în moalele capului, adică zona de unde cred că îmi tâşnesc ideile, graţie fontanelei rămase la dimensiunile vârstei la care fiinţa umană este naivă, inocentă şi visează în culori. În consecinţă, inefabilele culori dispăruseră. La fel şi naivitatea. Începeam să văd cenuşiu, tot privind la Surul meu… Aşa că într-o seară am luat-o încet, la pas, pe moşie, cu gândurile adunate smoc într-un singur ţel. Şi cu smocul acela, cuprinzând sulfină, firicele de trifoi cu patru foi plus ceva ovăz în buzunare m-am îndreptat spre zona în care, singuratic, se retrăgea pegasul meu, cu un ochi privind spre zare şi cu unul în sine, filozof. Când am ajuns la gardul de leaţuri – îmi amintesc, era un amurg însângerat ca unul peisajele lui Turner – a întors spre mine ochiul filozof. Aha! Inevitabil, a urmat un moment de scurta analiză, constând în imagini suprapuse, flashuri derulându-se cu repeziciune: genunchi juliţi, căderi, râsete, sărit garduri, aplauze anemice, iar căzut în noroi, iar râsete, sărit garduri aproape impecabil, artificii şi câteva stele verzi de la măciuca invidiei, pupături de toate felurile şi gusturile, căpşuni, fragă, absint, sirop, de la distanţă, pa… pa…, afectate, ceremonioase, părinteşti, parşive în colţul buzelor, pe nas, însotiţe de o gamă aiuritoare de parfumuri şi arome: ruj, tutun, bere şi mititei, trandafir sălbatic plus spinii aferenţi, cerneală, pastă de pix, cabinet stomatologic, migdale amare, hârtie de ziar, tot felul de alte hârti, a mare, a meduze, a lefter vânzând shaorma, a supă de găină cu găluşte beton, bineînţeles, plus câţiva pupici delicaţi, porniţi din inimă, însoţiţi de temperatura specifică respectivei zone, la care nu se putea răspunde decât aproximativ la aceeaşi temperatură, poate cu câteva grade plus sau minus, în funcţie de direcţia din care bătea vântul.
Mai pluteau pe acolo, prin amintirile acelea şi câteva fine, subtile tente eterice de la bezelele supraveghetorului local care, la orice oră din zi sau din noapte putea să explice orice a apărut nou în materie de cai şi mai ales monta la cai. Pentru aceasta se slujea de toate părţile mobile ale corpului, inclusiv de limbajul articulat şi organul lui, ba chiar şi de persoanele trecând întâmplător prin zonă care, înainte să apuce să protesteze, se trezeau în cele mai bizare poziţii: stând în mâini, cu degetele răşchirate şi ochii scoşi din orbite ca la melci.
În timpul rătăcirii mele în metafizic şi amintiri duios transcedentale, simt botul Surului împungându-mă în umăr. Aşa că revin la subiect, îl privesc şi iar mă încrunt, amintindu-mi ultima furie a fratelui meu, cel pe care, nu ştiu cum, dar l-au trimis ai mei să mă urmărescă zi şi noapte, ca să nu dispar pe câmpii Contelui prin vreo vâlcea, vreo prăpastie sau trasă cu de-a sila pe şaua altui cal.
"Să-ţi iei mârţoaga de aici" îmi şuierase într-o noapte, la ureche, una dintre dresoarele de armăsari proaspăt prinşi în lasou, după care, văzând ceva mişcare în jur, zâmbi cu toţi dinţii. Mă întrebam dacă în ultimul timp a purtat aparat dentar sau i-a aranjat cineva măselele, că zâmbetul arata parcă o idee mai reuşit. Involuntar, ca reacţie la sugestia ei foarte clară, îmi veni să-mi încâlcesc degetele mâinii drepte în şuviţele de pe partea stângă a capului. Şi eu care credeam că la căruţă, cu cât sunt mai mulţi cai, cu atât zboară mai uşoară, aşa, ca o sanie cântând plină de clopoţei într-un peisaj scânteietor! Ceilalţi nu au reacţionat. Sau se distrau. Poate credeau că o să mă enervez şi o să-i sar tipei la jugulară. Clipeam cam des din ochi, nedumerită. Ce are asta cu calul meu? „Păi trage tu la căruţă, cu mârţoaga ta", răspunse frate-meu în locul meu, privind cu ochii îngustaţi, lucind ironic. Ştiam că e de rău când îi apare lui în ochi sclipirea aceea. „ Măi, căluţule, de ce să faci tu gratuit joc de gleză pe aici?" a spus şi a început să dezlege Surul de la atelaj. Apoi s-a întoars spre mine.
„Nu mai suport să văd, noaptea, cum se strecoară umbra, îi pune degetul la cap şi… ţac! Iar ceilalţi văd dar se fac că nu ştiu nimic. Vino încoace, Surule!" N-am zis nimic, l-am lăsat pe frate-meu să facă ce crede de cuvinţă. Unii cred că nici nu au observat ce se întâmplă. Abia când se îngreunează căruţă şi e mai greu de scos din hârtoape se uită cam nedumeriţi în jur. Trag mai greu, dar încearcă să păstreze, cu eroism, aparenţa de zglobiu şi cristalin. Încet, însă, dispar unul câte unul. După un timp, trecând pe acolo, am văzut acelaşi peisaj, parcă mai întomnat, totuşi. O căruţă răsturnată, cu roata învârtindu-se în gol, dă o notă de pitoresc tabloului plin de romantism.
„Tu să-ţi bagi minţile în cap" spune frate-meu, când, eu şi Surul, păşim pe câmp, parcă la întâmplare. Cine ne vede crede că eu duc armăsarul. Total greşit, el a stabilit deja direcţia. Graţie străbunicii, contemporana bibliotecii arse, atlanţii sunt în faţă şi deschid calea. Frate-meu îmi arată altă direcţie. Total neinteresantă, am străbătut-o de câteva ori, de una singură, când mă plictiseam de ploi sau zornăitul jocului de table din interiorul adăposturilor din câmp. "Tu iar umbli de capul tau", îmi reproşează, cu glas amărât, de alături. Ridic din umeri. „Uite, pe unde ajungi, ştii: fără fluturi, fantezii, fandoseli, flatări, flotări, farfastâcuri, farmece, fanfare, fandacsii…" Filozoful! Observ că toate interdicţiile cuprind, foarte subgestiv, cuvinte care încep cu „f". Fără fiţe, frate-meu", răspund. Fumez şi îi arunc fumul în nas.
- ‘na ziua!", auzim lângă noi. Aici este terenul unde se dau lecţii de zbor?
Ne privim în tăcere, eu , frate-meu şi calu’, desigur.
- Ştiam că e teren de echitaţie, răspund nou venitului. Lecţii de zbor? Poate că un pic mai încolo, peste munte…
- Dar aici mi s-a spus că e! Uite adresa.
Privesc bucăţica de hârtie pe care sunt însemnate cu albastru datele zonei. Stau pe gânduri. Poate că acesta să fi fost scopul la început şi nu ştim noi? Poate că mai este încă? Sau o fi, mai ştii, un experiment al extratereştrilor, care ne pun în tot felul de situaţii, confuze, desigur, ca să ne studieze reacţiile. Mă uit rapid în jur: atlanţi văd, extratereştrii nu. Unde esti, ET? Dacă ai şti cât am visat, când aveam vreo 12-13 ani, că o să trăiesc clipa miraculoasă când se va întâlni mâna cu cinci degete cu cea cu „n" degete sau tentacule, într-o frăţească înţelegere! Nu-l văd pe ET, în schimb încep să aud beep… beep…, rar. Subit, ritmul se amplifică ameţitor şi zona începe să se transforme, năucitor, în ceva ce ar putea semana cu un aerodrom, cam suprarealist, demn de pensula lui Dali.
În jurul nostru tot felul de obiecte zburătoare. Şi fiinţe. Se pare că starea preferată de cei din mediul ambiant este cea de tatonare a văzduhului prin plutire, levitare, tâşnire jet. Se zboară pe orice: Miguri, avioane invizibile, avioane de hârtie, rachete aer-sol, se lasează paraşute, unele se deschid altele nu, în drum spre sol paraşutiştii îşi imaginează mame duioase, cu ochii plini de lacrimi, îngenunchind în biserici, rugându-se pentru ei, cad cu gândul că praf de stele suntem toţi, aterizează graţios exact în şură, acolo unde un soldat în termen face amor cu iubita lui de preferinţă franţuzoaică, ultimii sunt amabili, îl întreabă dacă nu este rănit, dacă nu are nevoie de ajutor, îl pipăie, este întreg, el le întoarce serviciul. Se zboară pe zepeline, parapante, puf de păpădie, din floare în floare, glonţ în dulap fiindcă bate cineva la uşă pe neaşteptate, de nevoie şi de la balcon, cu sau fără aripi, uneori doar cu câteva pene de cocoş puse cunună în jurul capului, ca la indieni, fluturând din mâini rapid şi autopropulsat în salturi de juma’ de metru, însoţite de strigăte obţinute prin încărcarea plămânilor cu aer şi eliminarea lui treptată, obţinute prin lovirea repetată a gurii cu dosul palmei proprii sau, în funcţie de împrejurări, a vecinului generos…
Ciudat, parcă simt că şi mie începe să-mi fugă pământul de sub picioare! Inexplicabil şi în chip total miraculos, încep să mă ridic uşurel, uşurel… Mai am timp să mă prind de coama Surului, care, înviorat, începe să lucească argintiu. Îi lovesc cu călcâiele şi se înalţă, întinzând aripi de care, al naibi mârţoaga, habar nu aveam că le are…
