versuri

Acum, în fiecare dimineaţă aceeasi leneşă indiferenţă, sânge calm,
temperatură de om sănătos.
Ieri, exilată într-un anotimp straniu inima,
agonică, mă tragea spre visele humei, căutând somnul rădăcinilor ierbii. Nu mai ştia nici un cântec de vitejie;
surâsurile – sticlă blurată.
Ieri dinţii lăsau urme pe buze, claustrând hohotele disperării învinse-n tăceri.

Am privit-o cu milă un timp:
“mâna care trădează e bine s-o tai,
ochiul care te minte să-l scoţi. Regret, înlăcrimato, preatresărindo,
e necesară acestă anestezie cu frig.”

Neripostând şi-a clătinat întunericul:
“ştii că sunt oarbă… Acesta îmi este Păcatul!
Aceasta îmi este Nevinovăţia…”

Mâinile îmi deveniseră, nu ştiu cum, luminoase.
Mai albe ca niciodată degetele îmi tresăreau pe şerpuitoare claviaturi de văzduh
(De unde atâta văzduh în amărâta asta de inimă?)
Se auzea recviemul iubirii pierdute.

„Nu-l asculta, murmura,
mai ales nu privi dirijorul – saltimbanc botezat în numele iubirii de sine
şi aruncă-mă dracului odată la morga sentimentelor inutile!"

 

Dincolo de uşi umbre născând umbre boceau a înmormântare:
“ne-a uitat, fie-i sufletul blestemat, ea, cea rece şi infatigabilă.” Nu vedeau cum tremură, bolnavă.

“Vezi tu, nu ştiu cine sunt ei
dar mă dor fiecare… Fă odată anestezia aceea.”

Am injectat-o cu amnezie. A scâncit încet, tot mai încet,
o clipă a bănuit veşnicia…
Atunci n-a mai avut glas, nici cântece,
doar un sânge amar ca drumul fără întoarcere

 

Am retrezit-o.
Cu glas liniştit m-a intrebat ce mai este în lume.

„Vâââââând ferricireee…” se auzea dincolo de ferestre…

„Mâine ai grijă ce cumperi: 
pe o fericire gonflabilă oricine îşi poate stinge ţigara…”